Finnish
(Beginning paragraph 51 from the end of Chapter 5)
JUHANI. Voi, veikkoseni! luulenpa että haastelisit vähän toisin, jos hieman enemmin olisit katsellut ympärilles tässä maailmassa, jos esimerkiksi olisit käynyt Turun kaupungissa. Sen olen minä tehnyt, koska ajoin sinne härkiä Viertolan kartanosta. Näinpä siellä yhtäkin ihmeekseni, näin kuinka prameus ja komu voi panna pyörään ihmislasten päät. Voi teitä, voi pauhaavata kylää, voi häilyväistä elämää kumminkin! Tuolta jyrisee vaunut, täältä jyrisee vaunut, ja vaunuissa istuu sen vietäviä viiksinaamaisia narreja, istuu tyttöjä kuin posliinivauvoja, tuoksuttaen kauas ympärillensä sakean hajun kalleista öljyistä ja rasvoista. Mutta katsoppas tuonne! Jesta ja varjele! sieltähän nyt hipsuttelee esiin kultahöyhenissä oikein aika vekama mamselli tai röökinä mitä hän lie. Kas hänen kaulaansa! Valkea kuin rieskamaito, poski ruttopunainen, ja silmät palaa hänen päässään kuin päiväpaisteessa kaksi roviotulta, koska häntä vastaan käy oikea kekkale mieheksi, hatussa, kiiltomustassa hännystakissa, ja tirkist...--no vie sinun pirkele itseäskin!--tirkistelee läpi nelikulmaisen lasin, joka välkkyy vekkulin vasemmalla silmällä. Mutta kas nyt...--no sinun seitsemän seppää!--nytpä keksautetaan kummaltakin puolelta, ja kas kun naara nyt oikein rypistää suunsa mansikkasuuksi ja livertelee kuin pääskynen päiväisellä katolla, ja teikari hänen edessänsä viskelee kättänsä ja häntäänsä, heilauttelee hattuansa ja raappaisee jalallansa että kivikatu kipenöitsee, kas sepä vasta leikkiä oli. Voi, te harakat itsiänne! aattelin minä, poika-nalliainen, seistessäni kadun kulmalla, rykelmä tuoreita härjänvuotia olalla, ja suu mareissa katsellen tuota teerenpeliä.
TUOMAS. Herrat ovat narreja.
TIMO. Ja lapsekkaita kuin piimänaamaiset kakarat. Niinpä syövätkin, ryysyt rinnoilla, ja eivätpä--koira vieköön!--osaa lusikkaansakaan nuolla, koska pöydästä nousevat; sen olen nähnyt omilla silmilläni suureksi ihmeekseni.
SIMEONI. Mutta peijata ja nylkeä talonpoikaa, siihen kyllä ovat miehiä.
|
Romanian
Cap V, pp. 104-106
JUHANI: Copil ce ești! Altfel ai vorbi tu, dac-ai fi umblat mai mult prin lume, dac-ai fi fost de pildă la Turku. Eu am fost o dată de-am dus niște boi de la ferma din Viertola. Și ce minunății mi-a fost dat să văd! Acolo m-am dumerit eu cum luxul și gătelile sînt în stare să sucească mintea unui biet om. Vai de mine și de mine, ce sat gălăgios, ce viață destrăbălată. Pe aici trăsuri, pe dincolo trăsuri, și-n toate trăsurile astea numai ce vezi fel de fel de mustăcioși împopoțonați, fete frumoase de parcă sînt de porțelan și care răspîndesc un miros tare de uleiuri și de pomezi scumpe. Să tot stai să caști gura! Isuse Christoase! Și de acolo răsare o domnișorică drăgălașă, care saltă ca o căpriță și din șezut îi ies numai pene de aur, adevărată domnișoară de oraș, ce vrei! Dar gîtul? Un gît alb ca laptele proaspăt. Și roșie-n obraz, și ochii îi strălucesc ca tăciunii aprinși cînd simte că un subțirel de filfizon, cu țilindru în cap și cu redingotă cu pulpane negre ca pana corbului, se întoarce după ea și se uită lung – cum dracu să vă spun? – se chiorăște la ea printr-un ciob de sticlă, pe care și-l vîră în ochiul stîng. Și-atunci să te ții – mamă Doamne! – încep niște ploconeli, și dintr-o parte și din alta, domnișorica își subțiază gura și-ncepe să ciripească din buze ca rândunica pe acoperiș la soare, iar coconașul dă din mîini, își flutură pulpanele, își sucește pălăria-n mână și tropăie de parcă vrea să scoată scântei din caldarîm. Comedie mare! „Ah! Cum vă mai turuie gurița”, îmi ziceam eu, prăpăditul, care încremenisem în colțul străzii, cu teancul de piei de bou proaspăt jupuite pe umăr, jinduind pe furiș porumbeii ăia care se giugiuleau.
TUOMAS: Boieri țăcăniți la cap.
TIMO: Și copilăroși ca țîncii ăia de li se prelinge laptele din gură. Iar când mănîncă, își pun niște cîrpe pe piept și nu știu nici măcar să lingă lingura cînd se ridică de la masă, bată-i să-i bată de maimuțoi! Am văzut eu cu ochii mei, de nu-mi venea să cred, zău așa!.
SIMEONI: Dar cînd e vorba să tragă țăranul pe sfoară, să-l jupoaie, nu-i întrece nimeni. |
|
Message from: Elena Dinu ( Independent Reader ) on 12 October 2015 03:37:37 AM (GMT+8)
Of course, the remark is not an `original` but is a reflection of the truth, a well-known truth that represents another aspect of the `funny dressing, walking, smelling` boyars and to me it feels very alive and not at all a convention.